Premiul Nobel pentru speranţe de pace. Oare n-ar fi mai potrivit un Nobel pentru Război?

Premiul Nobel pentru Pace, în cuvintele lui Alfred Nobel, trebuie să revină persoanei care în anul ce a trecut „a făcut cea mai semnificativă muncă pentru fraternitatea dintre naţiuni, pentru abolirea sau reducerea armatelor active şi pentru promovarea şi susţinerea păcii“. Însă mare parte din câştigătorii Premiului Nobel pentru Pace nu au reprezentat adevăratul spirit al acestei recunoaşteri, susţine „Daily Beast“.

Un mic istoric ironic al Premiilor Nobel pentru Pace   

Cel puţin Premiul Nobel pentru Pace din acest an nu a fost un eşec răsunător ca cel din 1973, acordat lui Henry Kissinger şi Le Duc Tho pentru că „au făcut dragoste, şi nu război“ în Vietnam. Sau cel din 1919, acordat lui Woodrow Wilson pentru că a împărţit Europa Centrală în bande furioase, prin Tratatul de la Versailles. Apoi a fost Premiul din 1978 acordat lui  Mohamed Anwar Al-Sadat şi Menachem Begin pentru că s-au asigurat că totul este în regulă între arabi şi evrei. Iar recunoaşterea din 1994 a fost acordată lui Yasser Arafat, Yitzhak Rabin şi Shimon Perez pentru că s-au asigurat, încă o dată, că arabii şi evreii se împacă bine, scrie P.J. O'Rourke în „Daily Beast“.  

În 2001, Naţiunile Unite şi Kofi Anan au primit recunoaşterea „pentru munca lor pentru o lumea mai bine organizată şi mai plină de pace“. Şi ce linişte şi pace a fost de-atunci!, punctează cu ironie jurnalistul „Daily Beast“.  

În 2002, premiul a ajuns la preşedintele american Jimmy Carter pentru eforturile sale de a pune capăt Războiului Rece, prin faptul că l-a pierdut. În 1990, câştigătorul a fost Mihail Gorbaciov, care, de fapt, a făcut ceea ce Carter doar a încercat.  

În 2005, premiul a fost dat Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică şi liderului ei Mohamed ElBaradei, fără nicio îndoială că au oferit dovada că Saddam Hussein nu avea arme de distrugere în masă şi, astfel, împiedicând războiul din Irak în 2003. Sau nu.  

Uniunea Europeană a fost câştigătoarea din 2012, pentru că „a făcut avansuri de pace şi reconciliere, pentru democraţie şi pentru drepturile omului din Europa“, exact la timp pentru lovitura de stat din Kiev, pentru anexarea Crimeei de către Rusia şi pentru războiul civil din Ucraina, continuă „Daily Beast“.  

Premiul Nobel pentru Pace 2014  

Nu prea se poate spune nimic rău împotriva comitetului pentru Pace al Premiilor Nobel din anul acesta pentru că i-au onorat pe Malala Yousafzai şi Kailash Satyarthi.  

Malala Yousafazi este o fată pakistaneză de 17 ani care, în urmă cu doi ani a fost împuşcată în cap de talibani doar pentru că era o fată ce voia să se ducă la şcoală. Şi-a revenit şi s-a pus din nou în calea pericolelor susţinând o campanie publică pentru educarea femeilor musulmane.  

Kailash Satyarthi este un indian curajos de 60 de ani care a renunţat la cariera sa de profesor universitar şi inginer electronist pentru a se lupta împotriva sclaviei copiilor din fabricile Asiei de Sud-Est.  

Încurajarea curajului sau obţinerea păcii?  

Însă, dacă scopul Premiului Nobel pentru Pace este celebrarea şi ajutarea victimelor curajoase ale brutalităţii şi a avocaţilor copiilor, atunci înseamnă că Nobelul din 1946 ar fi trebuit să ajungă la supravieţuitorii lagărelor de concentrare ale naziştilor, şi nu la Emily Greene Balch şi John Raleigh Mott, preşedinţii Ligii pentru Pace şi Libertate Internaţională a Femeilor şi, respectiv, Alianţei Mondiale YMCA. Iar premiul din 1905 ar fi trebuit acordat lui Susan B. Anthony, nu Berthei von Suttner, autoarea austro-ungară a romanului „Jos Armele!/Die Waffen Nieder!“  

„Câteodată, acest premiu este acordat ca şi cum încurajarea curajului este scopul său“, afirmă P.J. O'Rourke.  

Din cele 128 de medalii pentru Pace care au fost acordate din 1901, poate doar şase sau şapte au ajuns la oameni care chiar au făcut pace.   

Cine a câştigat chiar pentru obţinerea păcii  

Preşedintele american Theodore Roosevelt a negociat sfârşitul Războiului Ruso-Japonez (1904-1905), în 1906, după ce Japonia a câştigat. Ministrul de Externe al Argentinei, Carlos Saavedra Lamas a făcut acelaşi lucru pentru Războiul Chaco (1932-1935) dintre Bolivia şi Paraguay, după ce Paraguay a câştigat.  

Preşedintele costarican, Oscar Arias, a dat o mână de ajutor păstrării calmului dintre El Salvador, Guatemala, Nicaragua şi Panama, în anii '80. De atunci, nu prea mai există conflicte armate în America Centrală (asta dacă nu luăm în considerare măcelurile dintre cartelurile de droguri).  

Nelson Mandela şi Frederik Willem de Klrek au pus capăt apartheidului din Africa de Sud într-un mod nonviolent.   

Premii pentru speranţe de pace  

Dar cel puţin 65 de premii au fost înmânate pentru speranţă. Câteodată, această speranţă a fost promovată de instituţii: Biroul Internaţional Permanent al Păcii (1910), Asociaţia Internaţională a Fizicienilor pentru Prevenirea Războiului Nuclear (1985), Conferinţele Pugwash pentru Ştiinţă şi Afaceri Externe (1995). Naţiunile Unite şi conducerea au primit zece medalii, mai multe decât Mark Spitz sau Carl Lewis, cu mult mai puţin efort, dar şi viteză, potrivit „Daily Beast“.  

Câteodată speranţa a fost adusă de indivizi, ca Dalai Lama. În mare parte, aceşti indivizi care au adus speranţe de pace au fost uitaţi complet: Charles Albert Gobat, Tobias Asser, Ludwig Quidde, Lord Boyd-Orr.  

Premiul Nobel pentru Război?  

Şi apoi sunt Premiile Nobel pentru Pace acordate pentru salvarea oamenilor în absenţa păcii: Comitetul American al Prietenilor pentru Salvare, Medici fără Frontiere şi Crucea Roşie care a câştigat de patru ori. Toate aceste premii au fost acordate pe merit, dar dacă nu ar fi fost război, nici nu ne-am fi uitat în direcţia lor.  

„Asta propun: acordarea unui premiul Nobel chiar pentru război. Există, până la urmă, războaie motivate şi decente. Ce trebuia să facă America după Pearl Harbour, să trimită cheile ţării într-un plic sigilat la Tokyo?“, se întreabă jurnalistul „Daily Beast“.  

Pacea este foarte ambiguă. De obicei, într-un război, îţi poţi da seama cine are dreptate sau nu. Lucru mult mai important decât în timpul păcii când politica o ia razna.  

Există mereu războaie în desfăşurare, deci Comitetul Nobel nu ar trebui să sară în niciun an premierea, cum a făcut-o pentru cele pentru Pace în 1914, 1915, 1916, 1918, 1923, 1924, 1928, 1932, 1939, 1940, 1941, 1942, 1943, 1948, 1955, 1956, 1966, 1967 şi în 1972, aminteşte „Daily Beast“.  

Războiul dă naştere la eroi recunoscuţi cu uşurinţă de public. Premiile Nobel pentru Război ar fi putut fi acordate, de exemplu, combatantului din Războiul Civil din Spania, George Orwell, lui Winston Churchill, Rezistenţei Franceze din cel de-Al Doilea Război Mondial, Marinei SUA, lui Charles de Gaulle sau altora.   

Şi apoi, există perioada după război, care de obicei este mult mai serioasă decât ce se petrece după acordarea Nobelului pentru Pace. De exemplu SUA şi Marea Britanie. După războiul din 1776, sunt foarte buni prieteni.  

Europenii au fost la cuţite timp de peste 30 de ani. Dar, după 1945, sunt prieteni la cataramă, chiar s-au înfrăţit: Germania împrumută Franţa pentru a plăti Grecia ca să-şi poată da datoria înapoi Germaniei – prieteni cu beneficii, scrie P.J. O'Rourke. Iar de la bombele atomice încoace, America şi Japonia sunt ca Batman şi Robin.  

„Dacă vrem pace, ne trebuie un război. Numai că trebuie să ne asigurăm că este un război bun, unul demn de premii, conchide jurnalistul pentru „Daily Beast“