Spaniolii despre Canalul Dunăre-Marea Neagră: “Mormântul burgheziei române”

de Mihai Mateaş in data de 11 Aprilie, 2010 - 12:52

Ibericii sunt tot mai interesaţi de România, iar presa spaniolă nu pridideşte în a le satisface propriilor cititori curiozităţilor legate de ţara noastră. Ultimul subiect ales: Canalul Dunăre-Marea Neagră, a cărei istorie a fost investigată în România de jurnaliştii EFE.

"Teroare pe malurile Dunării" , e numele reportajului spaniol pe tema Canalului Dunăre-Marea Neagră, realizat de agenţia spaniolă EFE şi publicat de cotidianul ABC.

“Mii de “duşmani ai poporului” şi-au lăsat pielea şi viaţa pe şantierul celui de-al treilea cel mai mare canal din lume, un proiect megaloman şi de îndoielnică rentabilitate, care trebuia să asigure legătura navigabilă între Dunăre şi Marea Neagră, piatra de temelie a politicii de inspiraţie sovietică a operelor faraonice din România”. Aşa îşi începe agenţia spaniolă EFE reportajul despre Canal, pe care îl numesc "mormântul burgheziei".

Munca începea la 5 dimineaţa. Noaptea, înainte de somn, tortură

“Convoaie de prizonieri burghezi soseau din toate puşcăriile şi centrele de reeducare din ţară, la malurile mareului fluviu european, unde intrau în câmpul muncii. Când, în 1950, începuseră recrutările forţate, Nicolae Purcărea, care pe atunci avea doar 27 de ani, îşi ispăşea în teribila închisoare de la Piteşti pedeapsa pentru participarea la un miting fascist”, continuă reportajul spaniol. “Munceam 12 ore pe zi, spărgând şi transportând piatră. La cinci dimineaţa ieşeam la muncă, unde rămâneam până seara. Accidentele erau frecvente. Unii mureau de frig, alţii de oboseală… Noaptea sosea reeducarea prin teroare”, le-a povestit Purcărea ziariştilor.

Nu erai entuziasmat de leninism? La Canal!

“Valul de detenţii care a început în 1947, odată cu instaurarea Republicii Populare Române, a umplut închisorile cu militanţi ai Gărzii de Fier, ca Purcărea, cu democraţi, preoţi sau monarhişti. Ingineri, medici, profesori, militari, toţi cei care, deşi nu s-au răzvrătit, erau acuzaţi că ar fi primit fără prea mare entuziasm sosirea marxism-leninismului la putere, erau candidaţi la postul de sclavi la Canal”, continuă articolul spaniolilor.

 

"Mai crezi, mă, în Dumnezeu?"

“Trebuia să dăm socoteală de toate conversaţiile noastre, încercau să distrugă orice urmă de loialitate, să ne transforme în roboţi”, rememorează Purcărea, care îşi aminteşte cum era bătut şi torturat seară de seară şi întrebat în batjocură: “Mai crezi, mă, în Dumnezeu?”. 

“Eu le răspundeam că da, mai cred şi torţionarul îmi zicea: Înseamnă că mai avem încă de lucru cu tine”, îşi aminteşte Purcărea de parcă ar fi fost ieri, deşi are 87 de ani, din care 20 i-a petrecut în centre de detenţie comuniste.

 

Exploataţi şi bătuţi, dar şi cu banii luaţi

Ştefan Rogoz avea 28 de ani şi protestase împotriva impozitelor pentru ţărani. Contabilul şi-a “asigurat” astfel un “loc de muncă” la Canal. “Ne obligau să săpăm patru metri cubi pe zi, de persoană. Cine nu reuşea, nu primea mâncare în acea zi”, povesteşte Rogoz, care îşi mai aminteşte, cu un surâs amar cum, culmea ironiei, trebuiau şi să plătească “sejurul” la Canal: “Ne reţineau bani pentru cazare, pentru mâncare, pentru haine, pentru echipament şi pentru protecţie. Munceam ca să-i plătim pe ei pentru vigilenţă şi protecţie!”

Intelectualii, "alfabetizaţi" de soldaţi semi-analfabeţi

“În mijlocul terorii, demenţa torţionarilor a provocat şi situaţii comice. Autorităţile ofereau muncitorilor cursuri de alfabetizare. Medici, avocaţi şi profesori se înscriau de îndată la şcoală, ca să mai scape, fie şi pentru puţin timp, de munca istovitoare”, povestesc, uimiţi, jurnaliştii iberici. “Militari care se chinuiau să scrie litera A ne învăţau pe noi, adevăraţi intelectuali, să scriem. Când şi-au dat seama de absurdul situaţiei, au închis şcoala”, îşi aminteşte Rogoz.

“După moartea lui Stalin, în 1953, cel care sugerase construcţia canalului omologului său român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a terminat şi sprijinul Moscovei şi construcţia canalului a trebuit oprită. Ultimul dictator a reluat construcţia douăzeci de ani mai târziu, inaugurând Canalul în 1984. Faraonica structură a costat, la preţul actual, mai mult de 2 miliarde de euro şi pe şantierul ei au muncit mai mult de 20.000 de prizonieri. Totul pentru un proiect megaloman şi de rentabilitate îndoielnică, dat fiind că, după estimările oficiale, investiţia nu s-ar putea amortiza decât după 600 de ani de folosinţă”, îşi încheie EFE reportajul.

 

 

Urmareşte-ne şi pe: