Krivoi Rog, sau cum să spui „do svidaniya” unei investiții românești de 800 de milioane de dolari

de Ionuţ Ancuţescu in data de 7 Martie, 2014 - 16:23

Combinatul de la Krivoi Rog FOTO Andrey Serbovets/ 500px.com/archdron

Dacă istoria ultimelor trei decenii a relaţiilor comerciale dintre România şi Ucraina ar trebui să poarte un nume, probabil acesta ar fi Krivoi Rog. Localitate din centrul Ucrainei şi, totodată, proiect de combinat socialist, Krivoi Rog înseamnă o creanţă a statului român de circa 800 de milioane de dolari.

Ucraina are nevoie imediată de 13 miliarde de dolari (în total 25 de miliarde de dolari anul acesta) pentru a putea supravieţui, iar creditorii internaţionali nu se înghesuie să-şi rişte banii în ceea ce, încă înainte de Euromaidan, devenise o ”gaură neagră” din punct de vedere financiar. Există indicii că nici Rusia nu se grăbeşte să-şi respecte promisiunea de a plăti cele 15 miliarde de dolari, sumă cu care spunea în decembrie că va salva Ucraina lui Ianukovici.

Este evident că, pe termen scurt, nimic nu este mai important pentru autorităţile de la Kiev decât plăţile curente ale statului, în principal, pensii şi salarii. Este evident că în asemenea condiţii, o poveste din 1986 – anul în care statul român a început să participe, alături de alte state socialiste, la construirea Combinatului de Îmbogăţire a Minereurilor Acide cu Conţinut de Fier de la Krivoi Rog – riscă să fie îngropată într-un viitor incert.

Joint venture socialist

Înainte de prăbuşirea blocului comunist, era un obicei ca mai multe state să se asocieze pentru proiecte economice. Iar proiectul de la Krivoi Rog, ai cărui acţionari erau guvernele Republicii Socialiste România, Republicii Populare Ungaria, Republicii Democrate Germane, URSS şi Republicii Socialiste Cehoslovacia e un exemplu în acest sens. Logica combinatului era să livreze fier (într-o concentraţie ridicată, după prelucrare) ţărilor participante. În urma unui acord din 1986, România urma să primească fier (3 milioane de tone pelete pe an) pentru combinatul Sidex de la Galaţi, în schimbul unei participaţii în forţă de muncă, echipamente, realizarea de construcţii industriale şi civile care echivala cu aproape 800 milioane de dolari.

Dispariţia Consiliului de Ajutor Reciproc (C.A.E.R) – liantul economic al statelor socialiste – şi problemele cu care s-au confruntat toate aceeste ţări în anii ’90 a dus, încetul cu încetul, la blocarea proiectului. Combinatul nu a fost niciodată gata, lucrările fiind sistate cu totul în 1998. Ulterior, au continuat lucrări de conservare a proiectului şi au început tratative de recuprerare a banilor investiţi în schimbul unei participaţii iniţiale a statului român de 26,7%. Negocierile nu au dus la niciun rezultat palbabil.

Cel mai aproape

Probabil că 2010 a fost anul în care România se afla cel mai aproape de cei 800 de milioane de dolari datoraţi de Ucraina. Sau, de o parte din ei. Ministrul Economiei de atunci, Adriean Videanu, şi-a făcut publică intenţia de a vinde creanţa statului român către grupul olandezo-indian ArcelorMittal, cel mai mare producător de oţel din lume şi, tototată, proprietarul combinatului siderurgic de la Galaţi. ArcelorMittal are o investiţie în Ucraina, chiar la Krivoi Rog (un fel de capitală a oţelului pentru Estul Europei), într-un combinat siderurgic privatizat (nu fără controverse) în 2005. Au existat indicii că grupul industrial va fi fost interesat şi de combinatul de prelucrare a minerelui de fier (materie primă pentru siderurgie) în care este acţionar statul român. Lucrurile au rămas însă în aer.

Resursele naturale sunt principala avuţie a Ucrainei, iar elita financiară a ţării s-a format prin privatizarea acestora. De exemplu, Rinat Ahmetov, cel mai bogat ucrainian şi proprietarul echipei de fotbal Shahtior Doneţk, cu o avere estimată recent de Forbes USA la 12,5 miliarde de dolari şi-a făcut averea din afaceri cu cărbune şi oţel.

Paradoxal, în ciuda sensului demonstraţiilor din centrul Kievului care au dus la răsturnarea fostei conduceri de stat, este de aşteptat ca rolul oligarhilor să crească într-o ţară destabilizată.

Numirea a doi importanţi oligarhi la conducerea unor provincii din Estul Ucrainei susţine acest scenariu. Unul dintre ei este Igor Kolomoysky, al treilea cel mai bogat ucrainean, cu o avere de 2,4 miliarde de dolari.

Declanşatorul protestelor

Vânzarea resurselor către oameni de afaceri cu puternice conexiuni politice (acelaşi lucru s-a întâmplat în Rusia) este cauza principală a polarizării sociale drastice – declanşatorul protestelor de stradă.

Dacă în timpul revoltei populare din februarie Ahmetov se trezea cu protestari la uşa reşedinţei sale din Londra, oficialii ArcelorMittal demolau o statuie a combinatului lor siderurgic din Krivoi Rog pentru a-şi proteja angajaţii şi clădirile, după cum au anunţat într-un comunicat oficial.

Ultima evaluare exactă a contribuţiei României la proiectul nefinalizat a fost făcută acum două decenii. Până la mijlocul anilor ’90, România participase cu aproape 680 milioane de dolari la construirea combinatului. Potrivit unei investigaţii Pro TV din 2010, România a rămas singura ţară care a finanţat proiectul, în condiţiile în care Ucraina a sistat lucrările, iar toate celelalte state care erau acţionari iniţiali, cu excepţia Slovaciei, s-au retras definitiv. Conform aceleiaşi surse, România a continuat să plătească paza şi întreţinerea părţii din combinat care îi revenea prin trei companii: ARCOM, ARCIF şi UZINEX. Combinatul a fost sistematic jefuit şi, în definitiv, ruinat.

27 august 2013

O ultimă tentativă de recuperare a creanţei datează din 27 august 2013 când o delegaţie română condusă de Varujan Vosganian, ministrul Economiei (instituţia căreia îi revine soluţionarea problemei) de la acea dată, a mers la Kiev, oraşul care trei luni mai târziu avea să activeze nemulţumiri populare mai vechi şi nostalgii ale Moscovei şi mai vechi. Kiev este, după anumite indicii istorice, prima capitală a Ţaratului Rus.

Tradiţional, Ucraina era, după Rusia, cea mai importantă componentă a fostei URSS. Solul său fertil genera un sfert din toată producţia agricolă sovietică, iar industria grea livra echipamente unicat şi materii prime în alte regiuni ale Uniunii. După dobândirea independenţei în 1991, guvernul a liberalizat preţurile şi a început privatizarea dar rezistenţa la reforme şi corupţia au dus lucrurile către un blocaj. De exemplu, în 1999, PIB-ul Ucrainei era cu 40% mai scăzut decât în 1991. Dependenţa de Rusia (petrol şi gaze) a crescut vulnerabilitatea faţă de şocurile externe. Relaţiile comericale ale României cu Ucraina rămân modeste în condiţiile în care exportăm în această ţară doar de 800 milioane de euro pe an.

Între 2006 şi 2007, ţara a cunoscut o creştere economică importantă (în ciuda confliectelor politice interne), datorită scumpirii oţelului – principala sa resursă de export – şi creşterii pensiilor şi salariilor. Criza din 2008 a redeschis însă rănile unei economii nereformate şi ţinută în viaţă de împrumturile externe.

Aceste împrumuturi şi o eventuală integrare a Ucrainei în Uniunea Europeană (decizie care, chiar şi într-un viitor îndepărtat, ar putea aduce nemulţumirea statelor membre) menţin vie şi speranţa recuperării creanţei de la Krivoi Rog. Speranţa are marele merit şi dezavantaj de a fi longevivă.

Combinatul de la Krivoi Rog SURSĂ FOTO Andrey Serbovets/ 500px.com/archdron