Sindromul părinţilor autoritari în Roma antică

de Raluca Sofronie in data de 29 Aprilie, 2012 - 14:03

Quintus Sulpicius Maximus

Romanii erau cu siguranţă diferiţi de omul modern sub multe aspecte. Nu şi în privinţa creşterii copiilor.

 În anul 94 după Hristos, tânărul Quintus Sulpicius Maximus a murit. Băieţelul roman a trăit doar 11 ani, 5 luni şi 12 zile.

Cu puţin timp înainte să moară, copilul a participat la un concurs de poezie pentru adulţi, un fel „Roma are talent". El a compus şi a recitat un poem lung în limba greacă. Deşi nu a câştigat, toată lumea a fost de acord că s-a descurcat foarte bine pentru vârsta lui. La doar câteva luni după, a murit.

Ştim asta pentru că mormântul lui încă există. Pe piatra funerară, în jurul statuii ce-l întruchipează pe micul Sulpicius îmbrăcat în togă, părinţii îndureraţi au scris versurile poeziei sale, ca oamenii să ştie cât de deştept le-a fost copilul.

Dar cum a murit? Părinţii spun că micuţul s-a prăbuşit din cauza muncii grele. Să fi fost micul Sulpicius un geniu pe care moartea l-a răpit posterităţii?

Sau poate a fost victima unor părinţi autoritari - ca toţi acei copii moderni pe care părinţii îi împing să facă performanţă ca să apară în ziare la 6 ani!

Cine ar putea să ştie! Ar putea foarte bine să fie vorba despre "sindromul părinţilor autoritari". De fapt, această familie de romani ne aduce aminte de o lecţi universală în puericultură: şi anume că e o idee bună să-i dai copilului câte o pauză din când în când.

Însă poate n-ar trebui să fim prea duri cu părinţii lui Sulpicius. Chiar mai mult decât se întâmplă azi, romanii obişnuiţi investeau în copiii lor.

Părinţii lui Sulpicius fuseseră sclavi. Eliberaţi de stăpân, erau nevoiţi să se apere singuri. Naşterea unui poet cu şanse de a deveni celebru ar fi ajutat mult bugetul familiei.

Şi-apoi, într-o lume fără pensii, fără niciun fel de securitate socială, oamenii aveau nevoie de copii care să aibă grijă de ei la bătrâneţe. Totuşi, nu prea mulţi, altfel - dat fiind că şi acum 2000 de ani erau la fel de scumpi ca acum - n-ar fi avut cu ce să-i hrănească.

Acesta era un calcul pe care majoritatea părinţilor romani nu reuşeau să-l facă aşa cum ar fi trebuit.Planning-ul familial nu era la modă pe vremea aia.

Doctorii romani recomandau coitul la mijlocul ciclului menstrual pentru a evita sarcina - adică exact în perioada în care acum ştim că e cea mai propice pentru a face copii.

Adevărul e că trebuie să fi fost foarte mulţi copii nedoriţi în Roma antică. Mulţi dintre ei erau pur şi simplu aruncaţi, lăsaţi pe o grămadă de gunoi pentru a fi, poate, salvaţi de vreun trecător, şi transformaţi în sclavi.

Să calculezi cât de mare vrei să-ţi fie familia era chiar mai complicat din cauza numărului uriaş de morţi infantile, înainte de apariţia medicinei moderne. În Roma antică, jumătate dintre copii mureau înainte de a împlini 10 ani.

Întrun fel, Sulpicius a fost mai norocos. Sunt mii şi mii de mormite de bebeluşi şi de copii mici răpuşi de boli sau accidente teribile.

Trebuie că au fost o mulţime de familii care au crezut că au nimerit bine cu cinci bebeluşi supravieţuitori, însă după numai câţiva ani au rămas cu unul, pe când alţii s-au trezit cu opt guri flămânde în casă, prin loteria unei bune imunităţi la boli.

Ideea e că romanii aveau nevoie să-şi pună copiii la muncă pentru supravieţuirea familiei.

Dacă aveau ceva bani (căci educaţia nu era gratuită în Roma antică), se puteau gândi să le crească şansele trimiţându-i la şcoală. Asta dacă erau băieţi. Rolul fetelor era să facă copii, iar pentru asta nu aveau nevoie de şcoală.

Dacă familia nu avea bani, rămânea munca, din cea mai grea. Şi nu doar în atelierele părinţilor (unde mulţi copii lucrează chiar şi azi). Schelete de copii de 5 sau 6 ani au fost deshumate în apropierea Romei. Au toate semnele unei munci fizice grele.

Cu siguranţă romanii nu vorbeau despre copilărie ca despre cea mai fericită perioadă din viaţă.

Totuşi, afecţiunea dintre părinţii romani obişnuiţi şi copiii lor, precum şi caracterele copiilor strălucesc din mizerie, şi se văd pe pietrele funerare - singura urmă pe care majoritatea au lăsat-o.

O lecţie şi pentru părinţii de azi.