Adăposturile atomice şi tunelul de metrou de sub Casa Poporului

Casa Poporului are două adăposturi antiatomice, pe care cunoscătorii le numesc, în glumă, „bubuline”. Ele se află în subteran, sub fundaţiile clădirii Ceauşescu îşi dorea „o casă mare şi solidă”. A ieşit o construcţie-mamut de 360.000 de metri pătraţi, alcătuită din 23 de corpuri.

„«Bubuline». Aşa li se zicea adăposturilor antiatomice ale Casei Poporului. O fi făcut cineva o glumă, nu ştiu clar de unde vine denumirea. Dar numai militari selecţionaţi au lucrat acolo, fără să ştie prea clar ce execută”, povesteşte Ioan Costin, 56 de ani, maior în rezervă. A fost detaşat, în 1987, în unitatea militară din Centrul Civic pentru a superviza o subunitate de concentraţi şi militari în termen, care lucrau la realizarea măreţului plan al lui Ceauşescu de a schimba faţa Capitalei şi de a construi o clădire-mamut (şi altele pe lângă ea), care să rămână în istorie. Timp de doi ani pe cel mai mare şantier al României, a auzit, evident, şi de „bubuline”, unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale casei lui nea Nicu. Adăposturile erau la modă „Sunt două, într-adevăr”, confirmă dr. ing. Traian Popp, care a proiectat structura de rezistenţă a Casei Poporului, alături de profesorul Alexandru Cişmigiu şi de inginerul Mircea Mironescu. „Sunt în subteran, sub fundaţiile casei”, începe inginerul şi adaugă repede, pe ton de glumă: „Vedeţi că asta e secret... Bine, nu mai ştiu cât e de secret”. Cert e că, potrivit inginerului, „pe vremea aia, se purta adăpostul antiatomic”, iar Ceauşescu n-a vrut să facă excepţie de la regulă. Casa lui trebuia să aibă în componenţă adăposturi. „Asta e o sculă mai complicată, adăpostul... Ca să aveţi un ordin de mărime: greutatea aici, în încăperea asta, pe metrul pătrat, e cam de o tonă şi jumătate. Sarcina pentru adăpost e cam de 1.200 de tone pe metrul pătrat, pentru că suflul bombei atomice e foarte puternic. Şi ies pereţi de un metru, un metru şi jumătate. Iar placa de eclatare are doi metri şi jumătate. Placa asta se pune deasupra, ca bomba să explodezie în ea. Domnul general Geoană, tatăl lui Mrcea Geoană, s-a ocupat de treaba asta, el era şeful apărării pasive”. Discuţie cu un consilier american Inginerul Popp spune, astfel, că adăposturile au fost în aşa fel construite încât să facă faţă unei explozii catastrofale. „Două efecte sunt aici”, spune Popp. „Dacă bomba cădea chiar pe adăpost, ea urma să explodeze în radierul ăsta de deasupra, nu intra în adânc. Pe de altă parte, adăpostul era socotit la suflu. Că presiunea mare e din suflul exploziei. Şi mai e şi un reflux, care e cam 30% din suflu”. Adăpostul trebuia astfel să reziste şi suflului şi refluxului pe care le antrena explozia potenţială a bombei de care se temea Ceauşescu. „E complicată treaba, eu am vorbit atunci cu consilierul Statelor Unite pentru case înalte şi adăposturi. Şi s-a făcut o analiză cum s-ar putea face adăposturile noastre, pentru că noi construiam adăposturi după normele ruseşti din ’40”. Nu în zig-zag, ci drept Cert e că americanii erau maeştri în realizat adăposturi antiatomice: „Adăpostul lor era săpat în stâncă, la 600 de metri adâncime. Şi era săpat în zig-zag, ca suflul exploziei să nu pătrundă. Mergeai cu un lift o sută de metri, mergeai pe un coridor, coborai cu alt lift, iar suflul, în condiţiile astea, se oprea în zonele în care era coridorul orizontal. Adăposturile noastre sunt făcute drept, nu în zig-zag, că nu se putea. La adâncime mică, ce zig-zag să faci?!” Şi-ar mai avea câteva caracteristici adăposturile de la Casa Poporului, prilej pentru inginer să facă o glumă: „În interior, temperatura e de 11 grade tot timpul anului. Dacă vreţi să faceţi un chef pe căldură, ăsta e locul”. În plus, adăposturile „sunt făcute să reziste şi în mod independent, adică în afara mediului înconjurător”. Cu electrocarul prin adâncuri Multe dintre legendele Casei Poporului au în centrul lor şi aşa-zisa reţea de tuneluri „de fugă”. Ei bine, cel puţin un tunel există cu certitudine şi face parte din categoria lucrărilor de la Casa Poporului care s-au făcut „foarte pe şest, ca şi adăposturile”, potrivit dr. ing. Traian Popp. „E un by-pass de metrou: un tunel făcut între staţiile de metrou Politehnică şi Izvor, care trece pe aici, prin spatele Casei. Ca, dacă voia cumva să plece, să poată să ajungă la metrou. Era un by-pass cu caracter personal, să-l poată folosi doar Ceauşescu, un tunel mai mic pentru electrocar, nu pentru metrou”. „La Casa Poporului n-au contat banii” Circumstanţele realizării Casei Poporului se cunosc. Nu se ştie însă nici până în acest moment şi nu se va şti, poate, niciodată, câţi bani a înghiţit cu-adevărat construcţia. „La casa asta n-au contat banii”, e categoric dr. ing. Traian Popp, numit consultant în probleme de rezistenţă chiar de la începutul şantierului. „Banii sunt un secret pe care nu ştiu dacă îl cunoaşte cineva. Da, există o estimare, dar, de fapt, nu s-a făcut niciodată un deviz. La un moment dat, după Revoluţie, s-a zis: «Dom’le, cât o fi costat?». Şi s-a făcut o apreciere, 1,75 de miliarde de dolari până în 1989. Dar asta nu e o socoteală făcută cu metri cubi, ci o socoteală la metrul pătrat. Nu s-a făcut, că nu a vrut Ceauşescu”. Potrivit inginerului, „cantităţile de materie primă erau foarte mari, că la un moment dat erau şi 15.000 de oameni pe şantier. Dar atunci era foarte simplu, că se aducea totul fără discuţii. «Unde se face ciment?», «La Fieni», «Cheamă-l mâine pe primul secretar, să ne dea nu ştiu cât»”. Vrei, bine. Nu vrei, te luăm cu forţa Cum a ajuns Traian Popp în echipa de ingineri care a proiectat structura de rezistenţă a Casei Poporului? Foarte simplu. Era, în anii ’80, şeful colectivului de rezistenţă la Institutul de Proiectare Carpaţi, iar Institutul Carpaţi era proiectantul Gospodăriei de partid. „Asta era o lucrare de partid, aşa că a trecut la institut. O selecţie foarte simplă”. Răspunsul „nu vreau, nu mă pricep” nu intra în calcul: „La gospodărie era următoarea treabă: «Dom’le, ori faci treaba asta, ori de mâine eşti luat în armată şi o faci la ordin, stând în cazarmă». Astea erau posibilităţile”. Şi dacă proiectarea a căzut în sarcina Institutului Carpaţi, executant a fost Trustul Carpaţi, antreprenor-general al lucrării. Pe deal, antenă a Securităţii Specialiştii în construcţii spun c-au fost mai multe posibilităţi, mai multe discuţii, pe parcursul anilor, privind amplasarea Casei Poporului şi a Centrului Civic. „Când s-a făcut studiul de amplasament s-au luat mai multe variante în calcul: Băneasa, Piaţa Victoriei... Băneasa mi s-a părut mie varianta cea mai bună”, spune inginerul Traian Popp. Ceauşescu voia însă o clădire masivă în centrul oraşului, una care să aibă perspectivă. „Ideea a fost să se facă o casă pe o înălţime. Şi-n Bucureşti erau Mitropolia şi dealul ăsta. Mitropolia a scăpat şi-am rămas la Dealul Spirii”. Începutul a fost dramatic, asta se ştie: oameni în şoc, forţaţi să-şi părăsească locuinţele, nebunie, demolări, numeroasele dispute privind alinierea Căii Victoriei Socialismului, culcarea la pământ a Spitalului Brâncovenesc şi salvarea, în acest mod, a mănăstirii Antim, aflată şi ea, multă vreme, în pericol de a dispărea. „Când a început şantierul, zona era în curs de radere”, spune Traian Popp. Potrivit acestuia, pe dealul propriu-zis nu erau prea multe lucruri: „O antenă a Securităţii, statuia pompierilor, muzeul lor şi o cârciumă «Motanul încălţat». Stadionul Republicii era puţin lateral şi s-a transformat pe urmă în garaj”.  Dictatorul, speriat de bombe şi cutremure Ceauşescu voia o casă mare şi solidă, acestea au fost directivele. Dar cum „mare” e o noţiune destul de vagă pentru un şef de stat, Casa Poporului a ieşit până la urmă de 360.000 de metri pătraţi. „Şi a cerut să fie şi foarte rezistentă, că lui îi era frică de cutremure, de fapt. A vrut o clădire care să suporte bine nu numai sarcini gravitaţionale, ci şi seismice”, spune dr. ing. Traian Popp. Ceauşescu nu prinsese cutremurul din 4 martie 1977, fusese plecat din ţară, dar nu voia să fie luat pe nepregătite de un alt seism foarte puternic. Aşa că, înainte de toate, INCERC (Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Construcţii şi Economia Construcţiilor) a făcut un studiu seismic de zonă, după care s-a trecut la identificarea unui tip de „structură care să reziste bine la acţiuni dinamice”. Dr. ing. Traian Popp îşi aminteşte: „Asta a condus la ideea de a folosi materiale compozite”. Şi s-a considerat că betonul cu armătură rigidă e cel mai potrivit, ductil şi având coeficient de amortizare mare. „În probleme de dinamică, de cutremure, deci, în care sunt acceleraţii mari de ambele direcţii, trebuie ca structura să poate să suporte cicluri înainte-înapoi, înainte-înapoi. Toată lumea priveşte treaba asta din punct de vedere static: «Dom’le, să fie rezistent, să ţină atât». Nu. Problema e ca structura să suporte cicluri, iar betonul cu armătură rigidă suportă mult mai multe cicluri decât betonul obişnuit. În plus, casa trebuie să aibă amortizare mare, iar cea mai mare amortizare o au materialele compozite”. 23 de corpuri După alegerea materialului, s-a trecut efectiv la treabă: „La momentul acela, de început, o singură treabă nu era stabilită legat de Casa Poporului: dacă să aibă acoperiş înalt sau nu. Dar volumul era stabilit”. Forma a existat de la bun început, cu cele patru corpuri de clădire din extremităţile ansamblului, sub formă de oase: „B-urilor li s-a spus «oase», că semănau cu unele”, spune inginerul Popp. Concret, Casa Poporului este alcătuită din 23 de corpuri, zise şi „tronsoane”: de la A1 la A3, de la B1 la B4, de la C1 la C6, de la D1 la D4, de la E1 la E4, F şi G. Cel mai înalt tronson al Casei Poporului e cel care dă înspre „bulevardul cu fântani”, adică Bulevardul Unirii (C4, de 84 de metri). „De început, s-a început construcţia cu toate corpurile aproape simultan, cu un decalaj doar de câteva săptămâni. Şi erau şefi şi echipe pe fiecare bucăţică. Şi cum se termina structura, începeau finisajele”, spune inginerul Popp. Potrivit acestuia, s-a lucrat în continuu, până în 1989, când structura era gata în proporţie de 95%. Probleme mari de construcţie nu au fost: „A fost doar o singură treabă, la tronsonul B4. Acolo era luncă, mlaştina Dâmboviţei, aşa că tronsonul ăsta s-a pilotat, e pe piloţi. Restul e pe argilă şi e fundat direct”. Şi dacă veni vorba de cele douăzeci şi trei de tronsoane ale Casei Poporului, „A1 era al lui Ceauşescu, iar A2 era al lui Nicuşor. Iar legat de A1 a fost vorba la un moment dat să îi facem un fel de cuşcă. Voia, de fapt, ca biroul lui să fie o o cuşcă de beton independentă de casă, gândită în felul următor: dacă o să cadă casa pe cuşcă, cuşca să rămână intactă. Dar nu s-a făcut până la urmă, că era prea complicat: trebuia ca în cuşcă să fie apă, oxigen, că dacă se dărâma casa nu puteai fi scos de acolo în două zile”. Inovaţii: tampoane de locomotivă Cu privirea în nişte foi îngălbenite, profesorul Traian Popp spune: „Ăsta e un articol despre casă, «Proiectare seismică dirjată», dar eu n-aveam voie să scriu în el că e vorba de Casa Poporului”. De neînţeles pentru neiniţiaţi, articolul inventariază o serie de inovaţii introduse în procesul de realizare a Casei Poporului, pentru ca ea să reziste la un potenţial seism. Printre altele, nişte „amortizori cu fricţiune” la corpul C4, cel mai înalt, dar şi nişte tampoane de locomotivă între două tronsoane alăturate, C1 şi C4. „Exista pericolul ca tronsoanele acestea, aflate la distanţă relativ mică, să se ciocnească în momentul cutremurului, iar forţa de ciocnire e de 8.400 de tone, cam mărişoară. Casa are, din motivul acesta, 44 de tampoane de locomotivă între tronsonul înalt, C4, şi cel mai de jos, C1, care au drept scop să fazeze mişcarea celor două corpuri în timpul seismului”. Interesant e că toate aceste chestiuni tehnice inginerul Popp trebuia să i le explice lui Solomon Mircea de la Gospodăria de partid, nu lui Ceauşescu. „Ceauşescu, în general, întreba următoarea treabă: «dacă e eficient şi dacă prelungeşte perioada de execuţie». Asta îl interesa, chestia de bani nu era aşa de importantă. Voia să termine repede. Şi zicea, de fiecare dată: «Dom’le, în ianuarie să fie gata». Şi-n ianuarie: «Să fie gata în iunie». Dar asta e o chestie care durează, o casă are o anumită candenţă, un termen tehnologic neceesar, n-ai cum să zici: «Dom’le, dă-i drumul, fă-o până sus!»”. Vizitele pe şantier şi cursul de rezistenţă Vizitele lui Ceauşescu pe şantierul Casei Poporului au intrat în legendă, asta se ştie. Dar care e realitatea din spatele legendei? „Venea săptămânal. Şi când venea era o treabă întreagă: se închidea şantierul, veneau securiştii şi era o echipă de arhitecţi şi de ingineri de toate specialităţile, vreo 10-12, care-l aşteptau. Şi pe urmă făceau o plimbare. Mergea mai întâi un colonel, ca să vadă dacă e ceva periculos, şi pe urmă trecea şi el şi se uita. Vizita ţinea în general de pe la 10 până pe la 13.30”. Câteodată mai avea şi idei, povesteşte dr. ing. Traian Popp: „A zis la un moment dat: «Dom’le, la nivelul ăsta fac eu arhitectura». Şi a chemat nişte zidari şi le zicea cum să pună cărămizile: «Aicea pui aşa, aicea faci aşa». S-a distrat atunci, dar n-a durat mult, că şi-a dat seama că nu merge”. Cert e că soţii erau greu de lămurit, mai cu seamă ea, „care nu te asculta, nu voia să ştie”. Şi, minune mare, Elena pretindea „că a făcut şi un curs de rezistenţă şi că se pricepe. Mă rog, n-aveai ce să-i faci. Şefu’-i şef şi-n pielea goală”. Cei care au muncit pe şantierul Casei Poporului îţi spun şi că era o nebunie, ce se construia noaptea, se dărâma ziua, că soţilor Ceauşescu nu le plăcea. Inginerul Popp îşi aminteşte: „Da, se refăcea. Dar Ceauşescu a refăcut compartimentări mult, nu structură. La structură se lega de alte treburi, că-i prea gros, că-i prea subţire, se lega de dimensiuni. Altfel, la structură, el n-a prea intervenit. Dacă-i spuneai că aşa trebuie, nu se mai băga în treburile astea. Când a intervenit, însă, a intervenit în părţile funcţionale ale casei, la compartimentări”. „Şi moartă zboară...” Maior în rezervă Ioan Costin, detaşat în 1987 pe şantierul din Centrul Civic, îşi aminteşte şi el nişte vizite ale Ceauşeştilor. Una dintre ele, mai cu seamă, a fost cu transpiraţii. „A căzut o macara, noaptea, în faţa Casei Poporului, şi a doua zi se ştia că vine Ceauşescu la vizită. M-au chemat să vin şi până dimineaţa s-a ridicat macaraua aia, nici nu-mi mai amintesc cum, dar a dispărut de acolo. Că dacă vedea, ne omora”. Altădată, într-o duminică, maiorul era cu câţiva soldaţi şi concentraţi în faţa Casei Poporului, la ministerele din stânga şi din dreapta. Nu se lucra efectiv, se curăţa zona: „Şi m-au anunţat repede că o să treacă Ceauşescu pe-acolo şi să mimăm activitatea. Să vadă că se lucrează. Şi i-am urcat pe băieţi pe schelă, dar n-aveau nicio ustensilă în mână, niciun cancioc. Dar el a trecut şi s-a bucurat că muncesc oamenii şi duminica. Asta-i ca-n bancul ăla cu Ceauşescu la vânătoare de ciori. Tot trăgea, trăgea, dar nu omora nicio cioară, nu cădea niciuna. Şi Păunescu în spatele lui zicea, ca să salveze situaţia: «Uitaţi, şi moartă zboară! O mână dragostea de ţară!»”. Din „Scînteia“, 1 iulie 1989 Legi adoptate de MAN În ediţia din 1 iulie 1989, „Scînteia” publică integral textele a două legi adoptate de Marea Adunare Naţională a Republicii Socialiste România: „Legea privind asigurarea şi controlul calităţii produselor şi serviciilor” şi „Legea privind gospodărirea raţională, protecţia şi asigurarea calităţii apelor”. Recolte impresionante Consecvent obiceiului său, oficiosul continuă să publice în paginile sale liste cu fruntaşii din agricultură: în pagina 4 a „Scînteii” din 1 iulie 1989 descoperim, astfel, un tabel cu unităţile agricole de stat şi cooperatiste care au raportat producţii mari la hectar, în urma secerişului orzului. „Premiantul” vine din sectorul agricol Ilfov: Institutul de Cercetări pentru Legumicultură şi Floricultură Vidra raportase o producţie de 9.254 de kilograme de orz la hectar. Căi ferate şi tuneluri „Un succes al constructorilor de căi ferate”, titrează „Scînteia” în pagina 5. Potrivit ştirii publicate în oficios, „Constructorii căii ferate Albeni – Seciuri – Berbeşti (Alunu) au înregistrat în aceste zile un important succes: începerea, cu două luni mai devreme, a lucrărilor la cel mai lung tunel de pe acest traseu, Dobrana, de 1.247 metri”.  Reclamă cenuşie „Scînteia” din 1 iulie 1989 găzduieşte în paginile sale şi un mesaj publicitar, redactat în conformitate cu regulile epocii: cenuşiu, fără apel la emoţii. Din reclamă aflăm doar că „iubitorii de drumeţii montane sînt întîmpinaţi, în această perioadă, cu caldă ospitalitate la cabanele de pe traseele turistice ale ţării. (...) Important de reţinut este faptul că, în această perioadă, se pot obţine locuri la cabane prin oficiile judeţene de turism şi I.T.H.R. Bucureşti”.